Lumea în care trăim, Pământul, este o planetă mică, pierdută în imensitatea nesfârșită a spațiului. Este un ecosistem ce se auto-regenerează, protejat în mod perfect de radiațiile nocive ale Soarelui și oferind un optim al temperaturii, care permite existența apei în stare lichidă și nenumărate alte condiții pentru dezvoltarea a ceea ce numim viață.
De milenii, Pământul ne este casă și împreună cu el ne învârtim la nesfârșit în jurul micii stele ce ne aduce lumina și căldura. În decursul timpului, omenirea a încercat să se adapteze, să supraviețuiască și chiar să domine mediul, care uneori îi era propice, alteori de-a dreptul ostil, aducând nenumărate nenorociri și suferințe fragilelor comunități umane.
Odată acumularea unei cunoașteri din ce în ce mai complexe asupra locului unde își crea propria civilizație, omul a dezvoltat, pe baza capacităților proprii, unice printre toate viețuitoarele care îl înconjurau, unelte care i-au permis să se împotrivească cu un succes din ce în ce mai mare problemelor iscate din interacțiunea cu condițiile de mediu, cât și cu celelalte ființe ce formau așa-numita Natură, cu care oamenii au înțeles că sunt conexați prin mult mai multe fire, de cele mai multe ori invizibile, fiind în mod real parte a acesteia, deși între timp se izolaseră în propriile așezări, de multe ori rupte de sălbăticie.
Însă, pentru a ajunge să facă funcționale aceste așezări, care prin trecerea timpului erau abandonate și uitate, omul a trebuit să își formeze propria sa Lume, pe care a numit-o societate, și prin care a încercat, în diverse forme și perioade, să găsească echilibrul atât de necesar menținerii stabilității celor ce formau aceste mici lumi, ce aveau legile lor proprii, interese și idealuri particularizate, ce adesea intrau în conflict cu cele ale altor așezări, ce își aveau propriile lor populații, cu propriile lor „credințe” și „valori”, pe care încercau să le impună atât propriilor membri, cât și altora.
O neliniște primordială a măcinat omul încă de la primele sale încercări de a forma așezări permanente și de a smulge pământului resursele pentru propria sa supraviețuire. Lupta sa cu pământul, ce îi oferea cu o mână resursele pe care i le lua prea adesea cu cealaltă, a coborât și în interiorul propriei sale lumi, printr-o luptă acerbă de a urca cât mai sus în ierarhia grupului de origine, pentru cât mai multe resurse. Această sete neostoită de „mai mult”, ce nu putea fi niciodată stinsă, oricât de sus, de departe, de bine, de îmbelșugat ajungea să îi fie traiul, a reprezentat atât motorul nenumăratelor descoperiri care i-au adus mai multe informații și putere asupra condițiilor existenței, cât și prăbușirea, ce adesea era inexorabilă și catastrofică, deoarece inima și mintea sa nu își găseau niciodată liniștea, sub forma mulțumirii și satisfacției care să îi aducă pacea. Veșnic în căutarea fericirii, pe care o uneori o vedea sub forma resurselor naturale la care putea avea acces, alteori ca pe puterea pe care o putea avea în interiorul propriului grup, omul a început, cu timpul, să sesizeze că viața sa era guvernată de mult mai multe forțe decât era capabil să vadă „cu ochiul liber”, ceea ce l-a făcut să caute un sens al acestei zbateri permanente pe care o numea viață.
Timp de milenii a căutat în jurul său pentru a ajunge, uneori, în propriul său interior, în mintea, în inima și în sufletul său, ce începeau să-i apară din ce în ce mai clare, dar din ce în ce mai complexe și misterioase. A început astfel o nouă luptă, pentru a se înțelege pe sine și locul sau, eventual, rolul său în ceea ce numea Lume. Această nouă dimensiune a „spiritualității” și a „conștiinței” l-au îndepărtat de Natură, pentru ca, după multe „rătăciri”, să ajungă să înțeleagă din nou că alte mii de fire îl legau și din această dimensiune de pământul care îi permisese apariția. Încercarea continuă de a găsi cele mai bune și mai eficiente sisteme de organizare socială, în care membrii societății să își găsească fericirea, în condițiile respectării semenilor, cu care adesea intra în conflict, a dus la apariția a numeroase forme și sisteme „sociale”, care aveau la bază diverse idei și principii de organizare, pe care adesea le credea „perfecte” și care se dovedeau, cu zbateri și enorme dificultăți, „perfectibile”, însă rădăcinile și dinamica acestor modalități de „modelare socială” și de organizare a idealurilor și a obiectivelor oamenilor în viețile lor s-au pierdut în negurile timpului, devenind din ce în ce mai mult „literă de lege” și fiind impuse noilor generații fără să se mai realizeze motivele care au stat la baza apariției lor.
Astfel, dinamica acestora, altădată conștientă, a devenit una mecanică, ce prinde în „fălcile” sale tinerele destine și transformă firele vieților acestora în simple forme lipsite de vitalitate, care repetă fără sens „modele” ideale lipsite de sustenabilitate, generând o angoasă suplimentară celei deja existente „în mod natural”. Analiza acestor „principii ideatice”, ce s-au transformat cu timpul în adevărate „arhetipuri”, ce nu doar că ne influențează modul în care gândim, ci ne stabilesc și ne impun „viziunea” asupra lumii, devine astfel obligatorie, pentru a înțelege, a identifica și, eventual, a găsi modalitățile de a contrabalansa puterea acestor „patternuri” mentale ce strivesc individualitatea și libertatea omului.
Prins în firele din ce în ce mai complexe ale propriei societăți și a „valorilor” și „credințelor” impuse de sistemele sociale pentru integrarea și respectarea „rolului social”, omul își pierde luciditatea și capacitatea de a privi liber și cu o claritate neafectată de presiunea valorilor sociale propria realitate, ajungând, de cele mai multe ori fără să realizeze, să fie prins într-un „vis” propriu, care îl „încătușează” cu lanțuri invizibile de ideile care nu îi aparțin și nu i-au aparținut vreodată, dar pe care încearcă cu disperare să le transforme în realitate, fără să realizeze dacă toate acestea au o legătură temeinică și reală cu propria sa viață, libertate sau fericire.
Îndârjirea cu care oamenii ajung să apere idei și valori pe care nu demult le respingeau ne indică existența unui primitivism al gândirii de care nu mai reușesc să scape, care le „confiscă” viețile și idealurile și, odată cu acestea, posibilitatea fericirii. Presiunile pe care părinții le exercită asupra tinerei generații, de cele mai multe ori fără să realizeze motivele reale, perpetuând „patternurile” de suferință pe care la rândul lor le-au preluat de la părinții lor, devin din ce în ce mai puternice și mecanice, căpătând o „viață proprie”, catastrofică pentru fragilitatea plăpândelor ființe, ce își solicită dreptul la existență și recunoaștere.
Împlinirea interioară devine astfel o „fata morgana” care, alături de tentația umplerii lipsei de sens a propriilor vieți cu goana după bunuri exterioare, pecetluiește „soarta” tristă a omului în această Lume, care totuși posedă toate atributele pentru apariția bucuriei și a fericirii. Însă aceste lucruri nu mai sunt acum, ca de altfel și odinioară, accesibile omului decât printr-un efort susținut de cunoaștere și autocunoaștere, pentru „desfacerea” majorității „nodurilor” prin care propria minte i-a fost „legată”.